Spectacolul expune multiplele faţete şi complexităţi ale familiei contemporane recurgând la empatie. [...] Umorul e de înaltă calitate, iar interpretarea actorilor, prin interacţiunile reciproce şi sincronizări, creează un organism compact, funcţionând ca o echipă adevărată. În fapt, aceştia se şi prezintă la începutul spectacolului, în aceeaşi cheie ironică, declinându-şi identitatea civilă şi, implicit, apartenenţa la o familie (şi, prin realizarea spectacolului, chiar una scenică).

Împărțit în episoade punctuale, realizate simplu, care aduc în discuție sau satirizează subiecte de interes imediat, spectacolul Familia Fără Zahăr, reușește să pună degetul pe rană, trezind întrebarea fundamentală: cum ar trebui să arate o familie ideală?

Cu multă delicatețe, fără ostentație, fără violență și cu multă băgare de seamă, pleci din sala de spectacol vindecat de ura de tabăra adversă, indiferent ce hashtag ar avea ea. Pentru că mintea și sufletul îți sunt ocupate de gânduri și amintiri și emoții legate de propria ta familie. Măcar una dintre ipostazele cântate pe scenă în songuri inspirate cumva din istoria auditivă comună recentă vorbește despre copilăria, adolescența, maturitatea sau senectutea ta.

Analiză comic-dramatică a familiei la români, realizată în plină dezbatere asupra redefinirii constituționale a acesteia, spectacolul oferă o imagine de ansamblu asupra modelelor, regulilor și viciilor înregistrate în celula de bază a societății. Formă de conviețuire care ar trebui să ocrotească individul, familia devine tot mai mult un creuzet care reproduce, la scară mică, clișeele și mizantropismul mentalului colectiv, în care se frâng destine și se tolerează abuzul.

Pe muzică, ironic, auto-ironic chiar parodic sunt supuse analizei toate regulile pretins sfinte, toate tabuurile care prezidează perfecta funcționare a familiei. Care trebuie să se dea de ceasul morții să păstreze măcar aparențele, dacă esența este de mult spulberată de ceea ce ar putea fi pus pe două coloane. Adică, așa cum spuneau marxiștii, cauze obiective și subiective. [...] Nu, „Familia fără zahăr” nu este o oră de dirigenție pe invers, nu este un reportaj tv făcut cu intenții moralizatoare ce eșuează lamentabil, nu este nici măcar teatru agitatoric. Este teatru social de bună condiție profesională și artistică. Este exact ceea ce trebuie.

Familia fără zahăr, e așa cum îi spune și descrierea: un șou muzical despre familia la români. De aceea se și râde, se și plânge, dar mai ales se lasă loc de discuții cu prietenii și rudele. [...] Familia fără zahăr e-un șou inteligent construit, ar trebui jucat prin școli și pe scene din parcuri. Luați-vă părinții și mergeți să-l vedeți, dar (spoiler!) potoliți-vă pofta de sarmale înainte.

Fără să ne bage degetele în ochi, „Familia fără zahăr” ne privește cu mult curaj și ne spune verde-n față adevărurile cele mai usturătoare despre lume și viață, despre noi și ai noștri, așa cum le-am primit și le-am înțeles noi prin intermediul familiilor în care am crescut și pe care le-am cunoscut până acum. [...] Un spectacol frumos, cald, curat [...] despre istoria familiei românești din ultimele decenii, adusă până într-un azi la care nu te gândeai în primii șapte ani, cei de acasă, în care ai fost învățat să mănânci tot din farfurie, la o masă la care nu se vorbește, într-o zi de duminică (singura în care familia era împreună) în care, evident, nu se spălau rufe, în timp ce farfuriile era musai să fie spălate spălate și pe dos…